"Jertfa e măsura creștinătății noastre." - Ion I. Moţa

Sa ne amintim de acest caz istoric – astăzi în mare măsură necunoscut – nu are nimic de-a face cu idealizarea celor doi luptători naționaliști, nici cu eventuala încercare de a polei prin jertfa lor imaginea Mișcării Legionare.

E doar un prilej de cunoaștere mai corectă și mai deplină a propriului trecut, precum și de meditație asupra sensului creștin al jertfei, adeseori tot mai neînțeles de mentalitatea noastră curentă.

Ion I. Mota, ca și Vasile Marin, a înțeles prin plecarea pe frontul din Spania ( la lupta împotriva comuniștilor ) mai mult decât o datorie, a simțit ca este o dureroasă necesitate: "Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se clătina așezarea creștină a lumii. Puteam noi să stăm nepăsători??" își motivează el gestul într-o scrisoare adresata părinților.

Cei doi viitori eroi pleacă din București la 24 noiembrie 1936, trecând prin Polonia, Germania - pentru a ocoli teritoriul Franței pro-comuniste a lui Leon Blum - continuându-și călătoria pe mare pană în Portugalia, de unde, la 5 decembrie trec în Spania devastată de război, la Salamanca. Acolo, la Cartierul General al lui Franco, cei doi se înrolează în Legiunea Străină Spaniolă (Tercio). Ei refuza gradele de ofițeri la care aveau dreptul, alegând să lupte ca simpli soldați în linia întâi.

In ziua de 13 ianuarie 1937, trupele republicane (guvernamentale), sprijinite de brigăzile internaționale (voluntari comuniști din toate tarile), își concentrează tancurile, artileria grea și grosul infanteriei chiar in acest punct al frontului, unde se aflau și cei doi romani. Luptele care urmează sunt deosebit de grele. Alecu Cantacuzino surprinde tabloul de coșmar în amintirile sale intitulate "Pentru Hristos":

Bubuitul devine năucitor. Vâjâitul gloanțelor și schijelor ne amețește. Exploziile obuzelor ne acoperă cu pământ. Tancurile au avansat pană la 500m de noi, ascunzându-se într-o vale. Acum înaintează șirurile comuniste

Ionel Moţa ne strigă: - Dacă suntem înconjurați, nu cade nimeni prizonier. Murim toți împreună.  Sunt ultimele cuvinte care ni le-a spus.

Peste câteva clipe numai, explozia unui obuz, direct în tranșeea în care Moţa și Marin preluaseră controlul asupra mitralierei abandonate de servanți, ii doboară la pământ curmându-le instantaneu viețile.

Aşa cum tot Alecu Cantacuzino își amintește, ca un ultim și suprem simbol, de sub haina sfâșiată a lui Moţa se vad culorile drapelului romanesc, pe care îl încinsese peste cămașă, sperând să poată defila cu el pe străzile Madridului eliberat.

Şi totuși, ce ia făcut pe Moţa și Marin să plece şi să moară în Spania? Această întrebare este piatra de poticnire a conștiinței noastre cu profunde implicații asupra rostului și destinului neamului românesc integrat în Europa. Mircea Eliade, căutând un răspuns, spune cuprins de fiorul tainic al gestului lor: "Destinul i-a ales pe ei ca să mărturisească; să arate celorlalți seninătatea pe care ți-o dă credința, sensul creștin și eroic pe care îl capătă viața atunci când ești gata, în orice clipă, să renunți la ea" ("Vremea", 24 ianuarie 1937).

Este greu însă pentru noi să înțelegem această motivație atâta vreme cât ne îndepărtăm atât de evident de rădăcinile creștine ale neamului nostru, adoptând modele noi, false, artificiale și reducând tainele existentei în probleme dezbătute la talk-show-uri televizate.

Taina jertfei stă mereu în răspărul vieții noastre egoiste si artificiale, iar dacă nu o putem pătrunde, măcar să ne înfiorăm cu respect de frumusețea și nepătrunsul ei...

Monumentul Mota-Marin din Spania, Majadahonda

Veșnică pomenire eroilor români Mota și Marin!